Vânturis

26 Octombrie 2002

Este o zi de toamna care se anunta frumoasa. Intrucat nu am mai mers de mult timp la munte cu Anca, am facut o iesire impreuna. Nu aveam chef de foarte mult efort asa m-am gandit la un traseu usor. Lupta se da intre a admira „Galbenul Zadei” in Baiului, dupa o idee din Muntii Carpati, nr.2. si culorile toamnei in sudul Bucegilor , si anume cascada Vânturis. Am ales Vanturis.

Plecam din Bucuresti cu acceleratul de 8.30 (sau cam asa ceva, aproximatie de 10 minute) pretul pana la Sinaia: 120.000 lei /persoana (fara nici un fel de reducere).

Urcam cu telecabina pana la „Cota2000”, unde ajungem in jurul orei 12. Din telecabina care urca spre 1400 am vazut , foarte aproape de plecarea din Sinaia, o capela parasita despre care nu stiam si care ma face sa ma gandesc cate lucruri mai sunt de vazut in regiunea asta.

Telecabina urca incet, leganata usor de vantul toamnei. Nu am mai urcat cu telecabina de cand eram copil, asa ca desacopar peisaje noi. Se vede Castelul Peles, o parte din Sinaia. Ajungem repede la Cota1400, unde ne urcam imediat in urmatoarea telecabina. Aceasta ne-a dus pana la cota 2000. Ma simt cam aiurea, aici, alaturi de toti acei oameni cu aparate de fotografiat sofisticate, dar fara nici un fel de cunostinte in ceea ce priveste acessti munti, veniti aici doar pentru ca „asa e cool”.

In fine, descindem la Cota2000 si incepem sa coboram spre Saua care separa cabana Miorita de Vanturis. Ne intampina un vantul puternic si rece. Folosim glugile pentru a scapa de biciuiala vantului. Inaintam incet, vedem in fata un grup de 4 insi, care merg in aceeasi directie. Bineinteles, Anca nu vrea sa se imbrace mai gros desi sustine ca ii este frig. Ne oprim la Masa Ciobanului, unde am incercat din nou cateva fotografii. Cele realizate in urma cu cinci ani au fost la capatul filmului, deci nu au iesit decat doua.

O senzatie de nostalgie, aici la Masa Ciobanului imi aduce aminte de momentele de acum cinci ani cand cu o brosura despre imprejurimile Sinaiei, scrisa de regretatul Nae Popescu, incercam sa ajung la cascada Vanturis. Atunci nu am reusit, desi am respectat cat mai fidel indicatiile din cartea aceea.

Manca,  ne imbracam mai gros, si parasim adapostul de la Masa Ciobanului, pentru a urca panta finala a Varfului Vanturis. Dupa cinci minute suntem pe varf, admirand peisajul si uitandu-ne dupa grupul din fata, care se indeparteaza repede. Anca nu vrea sa ne grabim, asa ca nu i-am prins, desi banuiesc ca mergeau tot spre Vanturis (dupa directia pe care au urmat-o cand au atins „Izvorul Dorului”). Coboram nu foarte repede spre rau, nu inainte ca eu sa fi cercetat pantele de sub „Coltii lui Barbes”, pe unde am coborât data trecuta. Ruesesc cu ceva greutate sa o conving pe Anca sa nu stea prea mult in vant. Ajungem la rau destul de tarziu, pentru ca nu ne-am grabit absolut deloc. Cred ca am ajuns in jurul orei 14 in zona  „La Lacuri”. De aici trebuie sa alegem o varianta de continuare, in josul raului, pana cat mai aproape de cascada. Mi se spusese ca trebuie mers prin stanga, dar pe aici am incercat sa gasesc cascada si data trecuta.

Semnal Connex este, dar cand sa il sun pe Calin pentru a ii cere sfaturi, s-a dovedit ca semnalul era prea slab, deci nu puteam suna. Pe Orange nu mai aveam unitati valabile, desi aveam semnal foarte puternic. Am urcat asadar pe malul din dreapta, pentru a reveni apoi la rau, cu ceva dificultate, dupa o coborare destul de abrupta. Toata aceasta manevra ne-a ajutat sa depasim un prim prag, imposibil de depasit altfel. Mergem putin pe firul raului in jos, dar un alt prag ne  blocheaza drumul. Nu se poate cobori direct, asa ca am urcat pe pantele din stanga si de aici am incercat sa revenim la rau. Din pacate nu a fost posibil sa revenim imediat sub prag, dealtfel nici nu avea rost, avand in vedere ca nu se vedea nici o cascada.

Ajungem in apropierea potecii turistice, apoi incercam sa gasim o coborare spre rau. Am gasit doar o mica poteca ce ne duce pe buza unei prapastii, dupa ce am traversat un mic palc de brazi. Suficient insa pentru a vedea de aici o parte din cascada. Locul foarte frumos, spectacolul e dat de culorile pastelate si de apa, de zgomotul cascadei. Am analizat celalalt mal, pentru a vedea daca de acolo se putea cobora spre cascada, dar nici o urma de poteca. Asa ca ne intoarcem putin (la pâlcul de brazi), pentru a cerceta mai atent zona. Am lasat-o pe Anca sus si eu am incercat sa gasesc un drum care sa coboare spre baza cascadei. Eram la aproximativ 20 de metri deasupra ei si nu se vedea nici o poteca. Imi dau seama ca nu trebuie sa ma apropii prea mult de cascada daca vreau sa nu ajung prea repede la ruptura de panta ce forma cascada , si care mi-ar fi barat drumul. Asa ca am coborat prudent, caci panta este destul de mare, in diagonala in jos spre cascada (spre est).

Dar la un moment dat posibilitatile de inaintare sunt nule, asa ca ma multumesc cu a admira de aici cascada, care se vede ceva mai bine decat de sus. O stig pe Anca pentru a sti ca sunt viu si incep sa urc la loc. Este deja tarziu cand am ajuns in poteca turistica. Nu stiu acest drum pentru ca nu am fost niciodata pe el. Nu se vede o alta posibilitate de a inainta spre cascada, iar timpul nu ne permite sa cercetam mai amanuntit zona. Vedem poteca ce merge spre drumul de vara si cota 1400 si cu greu am reusit sa o conving pe Anca sa mergem pe acest drum , evitand intoarcerea pe Vanturis, pe unde venisem. Numai prezenta marcajului punct rosu -  l - pe un copac in dreapta, a convins-o ca poteca este sigura.

Asa ca incepem sa traversam muntele Vanturis, pe sub coltii lui Barbes, cu regretul ca nici de aceasta data nu am ajuns in punctul de maxima vizibilitate a cascadei, adica exact acolo unde se varsa, dar cu bucuria ca acum am reusit sa vedem mai mult.

Poteca urca usor, de la 1400 unde suntem noi, o urcare lina care nu ne pune probleme deosebite. Marcajul nou se amesteca in multe locuri cu cel vechi. La prima poienita intalnita marcajul se pierde, dar intuitiv este relativ lejer de gasit. Cercetand intrarile in padure , in sensul de mers in care am venit este imposibil sa nu gasim niste poteci care urmate ne duc la marcaj exista vreo doua sau chair trei poteci, destul de bine conturate, care se unesc dupa cativa metri, fara obstacole deosebite. Am lasat-o pe Anca putin in urma, eu am mers sa caut marcajul. L-am gasit, m-am intors sa o iau si pe ea. Bineinteles ca am facut cateva pauze de 10 minute la interval de cinici minute intre ele. Lipsa de antrenament isi spune cuvantul.

Drumul este spectaculos. cu zone de padure alternand cu poieni, dominat in stanga  de coltii lui Barbes si de alte foramtiuni stancoase din muntele Vanturis, iar in dreapta, spre sud , de pantele domoale spre cota 1000, unde se vede cabana.

Urmam in panta usor ascendenta poteca turistica, apoi am mai intampinat cateva greutati in gasirea marcajului la urmatoarea poiana, dar totul s-a rezolvat cu bine. Am gasit apoi o constructie din lemn unde se pune fan pentru animalele salbatice (probabil pentru caprioare), dar acum imi scapa denumirea...iesle ?. Este cam asa : VVVVV . Suntem la aproximativ o ora dupa ce am parasit zona cascadei pentru a urma poteca turistica.

Aici am pierdut marcajul si implicit am pierdut mult timp cautându-l. Toate indiciile imi aratau ca marcajul ar trebui sa fie in sus. Anca a ramas la ultimul marcaj iar eu am pornit in cautarea urmatorului, in sus. Suntem aproape la baza stancilor, asa ca in curand am ajuns la stanci. Poteca, ce m-a determinat sa vin pe aici se pierde. Continuarea nu exista, adica se ajunge in foarte scurt timp la o prapastie, unde jos se vede poteca. Urc pe stanci in catarare libera, ajung pe miniplatoul de aici. Cobor inapoi pentru ca nu voiam sa ma departez prea mult. In plus, daca pentru mine a fost oarecum ok, pentru Anca, neantrenata si obosita, va fi aproape imposibil. Sunt convins ca nu este asta poteca, dar ramane o zona de cercetat.

Ma intorc, dau de un drum pe unde mi se pare imposibil sa nu gasesc poteca. Intr-adevar in urma se vede si marcajul vechi. Dar eu nu vreau inapoi. In jos este o sageata alba pe un copac. Dupa cum este sageata, care arata spre locul de unde am venit noi, banuiesc ca este pentru cei ce vin de sus, in sens invers decat mergeam noi. Desi fusesem sus, mai incerc odata insa tentativele mele se soldeaza cu acelasi rezultat: nici urma de poteca in sus. Incep sa simt o durere din ce in ce mai acuta in genunchiul stang. Nu inteleg de ce, doar nu am afacut nici un efort.

Din fericire Anca a vazut in jos o poteca, destul de lata. Coraborand aceasta cu imposibilitatea inaintarii in sus si cu poteca ce o vazusem de pe stanci, undeva jos, decid sa incercam pe poteca de jos. Intr-adevar, gasim repede marcajul, apoi continuam fara mari probleme. Mai urcam putin, dupa care incepem sa coboram. Ajungem dupa alte 20 de minute in poiana de mai sus de drumul de vara. Aici incerc cateva fotografii, apoi o ajung din urma pe Anca, care se dusese inainte. Se vede locul unde am ajuns si un semn indicator unde scrie Cota1400 ¾ h. Sper sa nu fie chiar atat, mai ales ca se vede destuk de aproape cabanuta de la cota 1500. Dar am facut totusi mai mult de 30 de minute. Pe drum am stat pentru a vorbi la telefon cu Mihnea, care mi-a spus trenurile din Sinaia, apoi am ajuns la cota 1400 la 17.45. Ultima telecabina a fost la 17.00. Anca are dureri de cap, asa ca ne odihnim band o cafea la carciuma de langa telecabina. Apoi, peste 25 de minute, incepem sa coboram spre Sinaia pe drumul asfaltat.

Genunchiul imi da pace, dar cand am coborat scarile de la cota 1400 am avut niste dureri la care nu ma asteptam. Se intuneca, ne dor gennunchii, si pe mine si pe Anca, asa ca nu coboram pe poteca turistica, ci pe drumul asfaltat. Cei 11 km care ne separ de Sinaia nu sunt o problema in conditii normale. Vremea este in continuare foarte buna, asa cum a fost de fapt in majoritatea timpului. Speram totusi sa ne ia o masina care coboara spre Sinaia. Bineinteles ca nimeni nu a facut efortul de a opri pentru a ne lua. Probabil ca mentalitatea baietilor cu masini puternice si cu volumul casetofoanelor, pardon CD Player-elor, la maxim este „lasa-i sa mearga pe jos daca tot au venit cu rucsacul in spinare la munte ! Nu puteau sa vina ca noi, cu masina , cu mititeii si berea, cu ceva muzica cu care sa concuram pasarile naturii...eu i-am pus sa vina pe jos ?”. Dar sa trecem peste acest exercitiu de imaginatie si sa vedem cum am ajjuns in Sinaia. Anca merge repede, stressata putin de intunericul care domina padurea cand am ajuns la aproape 8 km de Sinaia. Folosim lanterna frontala, la inceput pentru a fi mai bine vazuti de masini, dar apoi si pentru a vedea drumul. Niste zgomote ciudate inpadure ne fac sa grabim pasul. Avem nevoie de 9 minute pentru a parcurge un kilometru, adica ceva mai repede de 6,5 km/h. Numaram bornele kilometrice. La borna pe care scrie Sinaia 4 km suntem la unitatea militara. De aici totul devine mult mai relaxant, datorita luminilor, apoi a caselor intalnite.

La gara am asteptat cca 30 de minute personalul de ora 21.07 care avea sa ne lase in Ploiesti. Pe  la 20.30 un foc de artificii spectaculos ne face sa regretam ca nu suntem in centru pentru a-l vedea mai bine, dar ne face si sa uitam de oboseala acumulata.