|
|
Întrucât nu am avut timp săptămâna asta sa scriu jurnalul, spun doar ca am urcat pe V. Morarului (zăpada multa) si am coborât pe creasta Balaurului, iar de aici pe o vale necunoscuta înspre Pichetul Roșu.
Am găsit înțelegere
la Anca si plec pe munte in speranța ca mă voi întâlni cu ceva prieteni in gara
de Sud. Dar nimeni parcă nu merge în acest week-end la munte, așa că merg
singur.
Îmi place
masivul Moraru din ce în ce mai mult, așa că mă hotărăsc să merg acolo și de
data asta. Am coborât iute in Bușteni, am luat la picior drumul până in Gura
Diham. Aici este lume multă....deci plec cât mai repede (nu pentru gălăgie și
manele venisem J )
Vreau să urc pe V. Morarului, așa că încep să urc pe firul inferior al văii. Găsesc destul de repede poteca pe care mai urcasem în urmă cu aproape un an, (nov. `99). Am ceva emoții in legătură cu această potecă (nu știu până unde este suficient de clară) deci îmi propun să fiu foarte atent. Am găsit ușor locul unde se părăsește firul văii pentru a ne înscrie in urcare pe potecuța spre casa de sub Munticel. Deși ocolesc cam mult (nu cred ca aceasta poteca este atât de întortocheată, deși parcă si data trecută am mers pe ea mai mult decât mă așteptam) ajung in jurul orei 10 la Munticelu. Aici întâlnesc niște tipi de treabă care stăteau la refugiul bârlog din Morar. Voiau să-l repare, nu știu dacă au reușit să obțină autorizațiile de care spuneau că au nevoie (!) Nu mi se pare normal să ai nevoie de autorizație pentru a repara un refugiu și nici lor. Dar in România se mai întâmplă.
Văd (cred ) pentru prima dată refugiul din Morar. Îmi dau acum seama că am trecut pe lângă el de nenumărate ori, întrebându-mă unde o fi.
Încep să urc pe V. Morarului. Tipii îmi spun să fiu atent că este gheată. Unul dintre ei chiar mă conduce puțin sa-mi arate intrarea pe vale (f. Frumos din partea lui, nu ?). Că este gheată îmi dau seama imediat și renunț repede la gândul care-mi venise să văd cum este pe V. Adâncă. Mai este timp dacă știi sa aștepți. Oricum nu am echipament de iarnă la mine, iar la câtă zăpadă + gheată era, ascensiunea pe Adâncă ar fi fost mai mult una de iarnă.
Pe Morar am avut probleme destul de mari cu gheață, care nu înțelegea ca eu nu venisem să fac pe eroul, și nu se dădea la o parte din calea mea J.
|
Am stat pe o mică traversare cam 10 minute, timp in care nu prea mai știam ce să fac: dacă să continui să urc, sau să încerc să cobor. Eram aproape la jumătatea Văii, sus părea mai putină zăpadă, știam că este mai largă, deci trebuia sa fie mai putină zăpadă, așa că am continuat să urc. Ajung în locul unde in urmă cu un an am asistat la urmările celui mai tragic accident pe munte, soldat cu moartea unei tinere sub ochii soțului ei. Nu găsesc nici o cruce sau o placă măcar care să aducă aminte de această întâmplare deosebit de tristă, așa că plec mai departe. Deja de aici știam drumul destul de bine, zăpadă nu prea mai era, vremea relativ frumoasă. Iau în asalt căldarea de sub vf. Omu. |
La cabana Omu, lume multă, aglomerație parcă mai multă decât de obicei. Abia îmi fac loc să mănânc ceva. De obicei stau afară, dar acum am cam transpirat. Mi-e foame, iau ceai. Mănânc din rucsac. După o oră întreb pe cabanieră (pentru mai multă siguranță) de ramificația spre Bucșoiul Mic. Se face că nu intelege, ii spun de Creasta Balaurului. Răspunsul este ca drumul este pe Bucșoiul Mare. Am plecat dezamăgit de răspuns. Vremea începe să se cam strice, așa că mă grăbesc puțin. Pe Creasta balaurului este foarte frumos pe atât de sălbatic pe câte mă așteptam, sora mea fusese cu o săptămână înainte, deci știu ca se poate face fără probleme pe vreme bună. Admir peisajul. Știu ca in stânga începe Transilvania, iar in dreapta Tara Romanească, Creasta Balaurului fiind cumpăna de ape ce separă cele două provincii istorice.
Văd multe capre negre reușesc să fotografiez un ciopor,
dar fără teleobiectiv nu pot face mare lucru, așa că mă mulțumesc să le admir
pe moment.
Se văd și in fotografie, dar foarte mici. Dupa o oră și jumătate găsesc poteca ce
coboară spre V. Morarului. nu vreau sa cobor pe acolo. Studiez cu atenție, de
vreo 3-4 ori descrierile lui Kargel despre Văile din
stânga, așa că decid să cobor pe cea care de sus pare cea mai fezabilă. Știu
că pe munte pare este o noțiune foarte periculoasă, dar toate văile sunt de
maxim 1A, nu se vede zăpadă pe ele, așa că nu mă tem, mai ales ca nu am foarte
mult de coborât.
Aleg o Vale, mai mult Vâlcel cu f.f.f.f. multe muște, ceea ce mă cam enervează, căci mă văd
nevoit să-mi folosesc mâinile pentru a mă feri de ele. Noroc ca nu sunt
săritori, doar grohotiș, așa cum am văzut și de sus. Sunt f. bucuros când scap
de muște, odată cu intrarea in pădurea de alun. Dar aici încep
si săritorule. DA, săritori in pădure, ceea ce n-am mai văzut. Precizez că
nu erau numai rupturi de pantă mari ci si săritori, care ajung până la 10 -15 m. Am stat cam 15 min.
Pe o săritoare (singura pe care nu erau și copaci). Am coborât cât am putut de mult, după care am legat rucsacul cu cordelina, l-am lăsat aruncat jos, apoi cu un fel de ramonaj ciudat am reușit să cobor și eu întreg. Am mai avut o mică pățanie: coborând o săritoare pe copaci, pe principiul picioarele pe alunii de jos, mă las în mâini, apoi mai cobor puțin s.a.m.d., am avut plăcerea sa pierd alunii de sub picioare, ceea ce m-a adus in poziția de a mă bate piept in piept cu stânca (la propriu). Urmările: ceva dureri de coaste, nimic rupt, mai multă prudentă.
Apoi am coborât destul de lejer până in poteca de pe V. Bucsoiului. Aici m-am odihnit întins pe iarbă, admirând caprele negre care se plimbau pe o limbă de zăpadă ca la cea mai frumoasă paradă a modei în munți.
Până acasă am mers fără probleme.
Creasta Bucsoiului Mic rămâne unul din cele mai frumoase si sălbatice locuri ușor accesibile din Bucegi (pe vreme bună !).