Muntii Rodnei, 29 iunie - 3 iulie 1999

Marţi, 29 iunie, are loc plecarea din Ploieşti , cu A 1643 (19.35) , după ce in aceeaşi zi cumpărasem mountainbike-ul (1.150.000 lei) si făcusem pregătirile necesare, mâncare de la SERPO, ascuţit toporişca la Vlad, etc.

In tren facem joncţiunea cu Elena si apoi cu Mihai, care se urca din Sf. Gheorghe. Ca de obicei, nu prea reuşesc sa dorm in tren, dar sper sa mă odihnesc mai târziu (poate din mers).

Ajungem in Romuli la 6.09, coborâm prin stânga in direcţia de mers a trenului. După 15 min. de mers pe drumul asfaltat, intrăm, la 6.30 pe drumul forestier de pe valea Strâmba (marcaj triunghi roşu pe care-l vom urma până in creasta). La puţin timp după intrarea pe drumul forestier Vlad confunda (de departe) o găină cu un măgar, dar i se iartă, căci este student la Medicina Veterinara (acum, serios, eram toţi obosiţi după interminabilul drum cu trenul.

La 7.30 are loc spălarea (un fel de trezire din mers) Eu cu Elena suntem cu 10 min. in fata, pe drum aflam că borcot înseamnă de fapt apa minerala si aşa ne explicam numele cabanei forestiere: Zăvoarele Borcutului. Aproape de cabana ajungem din urma un bătrân care mergea spre o stâna aproape de creasta, unde avea nişte cai. Până aici a fost o urcare destul de abrupta, care ne-a cam obosit, întrucât noi ne invătasem să mergem pe drum forestier drept. Acesta ne spune ca vremea a fost urată , mă întreabă apoi daca Elena este colega ori soţie ; ii răspund ca urmează sa ne căsătorim la vară. :-)A fost o gluma (mai mult sau mai puţin) pe care Elena nu o gusta aşa ca îmi atrage atenţia ca vorbeam cam prea serios, ceea ce de fapt este foarte adevărat.

La 8.20 ajungem la cabana Izvoarele Borcutului, de fapt un canton forestier, sau chiar mai multe (2 sau 3) . puţin mai sus de cabana este intr-adevăr un izvor cu apa minerala, care conţine cred mult fier , după culoare, dar are miros de sulf, aşadar nu mă încumet să beau fiindcă nu vreau sa am probleme cu stomacul, si prefer apa de Ploieşti, luata in urma cu 13 ore din gara.

După o scurta pauza, timp in care băieţii au mâncat, am început să urcam , la 8.45, pe drumul marcat cu triunghi roşu, după o oră ieşim din pădure, aproape de stână , unde ne reîntâlnim cu ciobanul si facem cunostintă cu primii câini ciobăneşti, apoi trecem pe lângă o cireada de vite. Peisajul se deschide înspre tibleş, dar este un fel de ceata holografică, ceea ce împiedică o vedere foarte largă. Elena urca intr-adevăr puţin mai încet decât noi, dar merge totuşi bine.

Vad si primul animal, un şoarece micuţ si chiar simpatic, care se piteşte prin iarba. La 11 ajungem in creasta, pe vf. Bătrâna, unde facem apel la busola pentru a ne orienta. Iar ne înconjoară câinii ciobanesti, care latră tot timpul , dar nu se lasă cu muscaturi căci ciobanii sunt de treaba si ii striga.

Vremea este relativ bună, este nor, dar nu plouă, ceea ce deocamdată nu ne deranjează.

In Tarniţa Bătrânei facem fotografii cu unii din cei 300 (!!!) de cai printre care trecem, după spusele îngrijitorilor lor, cărora le facem fotografii si care ne dau gogoşi.

Urmăm apoi drumul marcat cu banda roşie pe sub creastă (se pare că si pe creasta exista acelaşi marcaj), pentru ca la 14.00 sa fim in Tarniţa crucii, unde este vânt destul de puternic. Ratasem intrarea spre Pietrosu, fiindcă ar fi trebuit sa fim pe drumul de creastă, dar am ieşit in creastă mai târziu. Semnul de marcaj indica 3,5 h pană in Borşa peste Pietrosu. Hotăram sa campăm aici, căci nu vrem a forţăm prea mult pentru prima zi, aşa că, după ceva discuţii, ne punem cortul lângă Iezerul Buhăiescu.

Mâncăm si întrucât vremea este relativ bună (nori ,dar nu stă sa plouă) propun sa urcam pe vf. Pietrosul (2303 m.). Propunere acceptată de Elena si apoi si de băieţi. De la corturi vedem pe creastă coborând dinspre Pietrosu un grup mare de 11 inşi, care ne ocolesc.

Plecam la 15.45.

Pe drum Mihai se întoarce pentru a păzi corturile (nu vrea sa rişte nimic) si îl înţeleg, căci si cortul lui este nou.

Urcăm destul de repede in creasta, mai repede decât mă aşteptasem eu, aşa ca după 35 min. suntem in şaua care desparte vf. Buhaiescu Mare de vf. Rebra. La 16.45 suntem pe Pietrosu (aşa credem noi, Vlad este chiar convins si ne convinge si pe noi). Admiram peisajul, se vede mult înspre est, dar si înspre sud si vest, spre Tibles.

De fapt eram pe Rebra Mare, dar asta vom afla abia a doua zi. Staţia meteo pe care o vedeam era de fapt pe vf. Pietrosul, nu pe Iezer cum credeam noi. De sus corturile noastre de lângă iezerul Buhaiescu se vad cat doua mici flori roşii, imagine foarte frumoasa de altfel.

Vedem si o porţiune din Borşa, spre nord, ca de altfel si un afluent al Văii Repezi, care se varsă in Vişeu. Impresionează văile de abrupt care coboară din creasta spre căldarea Buhaiescu, văi pe care încă mai este zăpadă destul de multa.

La 17.00 coboram de pe vârf, facem 2 fotografii pe un vf. , apoi ne grăbim, căci începe sa tune, si la 17.35 suntem, din nou la corturi. Restul zilei ni-l petrecem cu mâncare, aspirina (de la Vlad) spălat pe picioare in apa rece si udă ce pleacă din tăul Buhăiescului, iar mâncare, întins bine cortul , aşteptat apusul, care ar trebui sa fie foarte frumos după creasta Buhaiescu Pietrosu, dar pierd lumina roşie la care mă aşteptam , fiindcă soarele apune la 20.15, dar cu lumina alba, frumoasa de altfel, dar care mi se pare ciudata.

Ne culcam in ordinea : Elena (18.40), Vlad, Mihai, si in sfarsit si Radu, după notarea impresiilor din prima zi si a timpilor.

A treia zi , de fapt a doua de mers, începe odată cu trezirea la 8.

Mâncăm ceva aşteptând să se mai usuce de rouă corturile, bucuroşi ca nu a plouat peste noapte. Dar exact când strângeam corturile o ploicica subţire de 5 min. uda pânza cortului , nu mult dar suficient cit sa mă supere.

La 8.30 suntem din nou in Tarniţa crucii, de unde continuam drumul pe creasta până pe vf. Cormaia, unde suntem puţin dezorientaţi, căci marcajul lipseşte exact unde era mai mare nevoie de el. Până la urma alegem (după o consfătuire inspirata Vlad - Elena) varianta cea buna, nu spre vf. Ţapului, cum as fi avut eu tendinţa. Acest lucru ne-a fost confirmat si de un tânăr cioban, care ne spune ca de fapt drumul marcat era (si) pe sub creasta, pe unde coborâse Vlad, până sa-l strigam noi.

In căldare de lângă izvorul repede reîntâlnim grupul de 11 pe care-l văzusem cu o zi înainte, erau de fapt 10 unguri de la un club de turism, cu un ghid din Romania, care intr-adevăr cunoştea zona, si care ne-a arătat munţii înconjurători, si ne-a dat indicaţii despre traseul de creasta, care poate fi făcut pe creasta , sau pe sub creasta; noi alegem varianta din urma.

Ocolim vf. Negoiasa, spre care am făcut ultimele fotografii de pe primul film, pentru a ajunge in jurul orei 11.30 in Tarniţa Bârsanului. La ora 14.00 suntem in şaua Gargalau, unde NU punem cortul deoarece mai era destul timp si speram sa nu ploua, deşi erau nişte nori destul de urâţi.

Speram sa putem campa in şaua Putredu, unde era următorul loc de campare bun.

In drum spre şaua Putredu, ne oprim sa bem apa la răscrucea de unde coboară drumul spre Anies si cel spre Borşa, dar aici , exact după ce văzusem si prima capra neagra , ne prinde o ploaie destul de urâta, care ne face sa ne retragem pentru a ne adăposti intr-o vale. Prindem marcajul cruce albastra, pe care vom cobori.

La intrarea in pădure parca mi se ia o piatra de pe inima, deoarece îmi este teama de fulgere si aveam la mine destul metal (toporişca, aragazul cu butelie al lui Vlad, briceag, etc.), aşa ca eram cu inima cit un purice.

După scurt timp ajungem pe un drum forestier, care coboară pe cruce albastra.

Sunt cu 5 min. înainte, deoarece la fiecare loc deschis am trecut in cea mai mare viteza, tot din cauza fricii de fulgere. M-am oprit doar la un pârâu unde i-am aşteptat pe ceilalţi. Era vorba despre Izvorul Galatiului, imediat după confluenta dintre Izvorul Cepurilor si Izvorul Popii. Primul lucru şocant la acest râu a fost culoarea apei: NEGRU, fara nici un fel de exagerare, nu era nici o diferenţa intre culoarea mâlului de pe mal si a apelor (pi)râului.

Trecerea peste râu a fost deosebit de dificila, o aventura in cel mai adevărat sens al cuvântului.

Întrucât apele erau învolburate, si nu se putea trece pe pietre, am scos din rucsac cordelina, cu care m-am legat încercând sa trec eu primul.

Dar aproape in mijlocul râului (lăţime 3m ) nu pot rezista unui vârtej si sunt nevoit sa mă întorc.

Îl las pe Mihai sa încerce, bineinteles legat cu cordelina si ţinut de pe mal de noi. Din fericire reuşeşte sa agate in ultimul moment o rădăcina de pe malul opus si aceasta reuşita e salutata cu urale de noi.

Apoi încerc sa trec din nou, de aceasta data tinându-ma de cordelina întinsa intre cele doua maluri de Mihai, pe malul drept si Vlad & Elena pe malul sting, de unde plec, ajung din nou până la vârtej, care mă trânteşte. Din fericire mă ţin destul de bine de cordelina, altfel forţa apei m-ar fi târât imediat, mă simt dus in jos, sunt sub apa 3 secunde, până Vlad mă trage cu forţa si reuşesc sa scot capul din apa, moment in care mă liniştesc. Ajuns, prin tragere de pe mal, lângă malul sting , din nou, Vlad încearcă sa mă scoată din apă tragindu-mă puternic de mina, dar nu mai este nici o problema acum ,mă ridic in picioare si ies din apa cu un rucsac mai greu cu 5- 10 kg. (de fapt litri de apa).

Propunerea de a o lăsa pe Elena să încerce aceeaşi manevră nu întruneşte adeziuni, este foarte riscant, aşa ca trebuie sa găsim alt loc de trecere. Găsim un loc îngust intre doi bolovani destul de apropiaţi, peste care trântim o blană de lemn si reuşim sa o fixam destul de bine. Problema era ca lemnul era destul de subţire si ud pentru a putea trece in picioare peste el .O leg pe Elena cu unul sau chiar doua noduri in opt, si elena reuseste, cu burta pe lemn, sa treacă pe malul celalalt. Apoi aruncam cei trei rucsac , mai puţin al lui Mihai, care trecuse prin apa cu rucsacul in spate cum încercasem si eu.

Tehnica de aruncare a rucsacilor a fost simpla, dar eficienta: Legat rucsacul cu cordelina pentru asigurare, ţinut rucsacul de un capăt eu, de celalalt Vlad, făcut balans 1,2,3... şi rucsacul aterizează in noroiul de pe malul celălalt, sau in băltoaca, sau pe bolovanii de pe mal.

Vlad nu vrea sa treacă precum Elena, de aceea de ducem din nou in primul loc de trecere, Vlad se leagă de mijloc cu cordelina, intră in apă in viteză si reuşeşte sa treacă, fiind tras f. puţin si de Mihai de pe malul opus. Urma să mai trec eu. Întrucât s-a apreciat ca nu voi putea trece in picioare pe bârna improvizată prea subţire si udă, si nici ca Elena pe burtă din cauza picioarelor lungi, care ar fi ajuns in apă dezechilibrându-mă, trebuie sa încerc pentru a treia oara să trec prin locul pe unde au trecut băieţii, îmi fac curaj cam greu, dar trebuie sa trec, mă leg de mijloc, intru in apă , de data asta fără rucsac, in vârtej sunt din nou trântit, dar mă agat de o rădăcină si sunt tras destul de serios si de băieţi, aşa ca am reuşit sa trecem toţi . Muncitorii forestieri de pe malul celalalt ne întreabă ce căutăm pe vremea asta la munte, ne spun ca ei pleacă peste o oră si că până in cea mai apropiata localitate, Anies sunt 20 km.

Ne sfătuiesc sa mergem ca sa nu inghetam, si ne vor lua ei pe drum intr-adevăr sunt ud din cap până in picioare, si simt ca mi se face frig. Totuşi nu mă tem de hipotermie, căci , deşi încă mai plouă, este totuşi destul de cald si nu bate vântul, iar după 10 min. de mers mă încălzesc.

După 35-40 min. de mers întâlnim o cabana, unde suntem poftiţi sa rămânem, ceea ce si facem după o consfătuire scurta.

Ni se face cald, muncitorii forestieri care stăteau in cabana "Intre izvoare" sunt destul de amabili, avem unde dormi si mai ales unde ne usca hainele.

Stăm de vorba cu ei puţin, dar odată cu lăsarea întunericului se culca, fiindcă nu au lumina, iar lampa cu gaz se aprinde foarte greu , după cum mi-am putut da seama .

Noaptea am uscat aproape toate lucrurile, mai puţin sacul de dormit si cortul, pe care nu am avut unde sa le întind.

Ziua a patra.

Nu ni se cere nimic pentru găzduirea in cantonul forestier, mulţumim si mă conving de acel alt mod de viata al ardelenilor.

Dimineaţa plecam spre Anies, deoarece nimeni nu mai poate fi convins sa urcam din nou in creasta, cu toate eforturile mele aproape disperate.

Drumul până la Anies îl facem cu un camion de lemne (printre lemne).

Din Anies in Rodna mergem pe jos deoarece nimeni nu a vrut sa ne ia. Planul nostru era acum sa urcam direct pe vf. Ineu, plecând din Valea Vinului, cu popas in acea seara la ref. Curatel. In Rodna aflam ca daca am fi ajuns cu 15 min. mai devreme, adică la 13.00 am fi avut un autobuz care ne ducea până in V. Vinului.

Dar întrucât am ratat autobuzul mergem pe jos spre V. Vinului sperând sa ne ia cineva pe drum.

La ieşirea din Rodna insa începe din nou sa ploua si hotărâm sa ne întoarcem, aşa ca restul timpului l-am petrecut intr-un bar din centrul Rodnei, lângă cele doua biserici si lângă Hotelul Ineu si apoi in gara, până la sosirea trenului.

Aşadar ne întoarcem după ce am realizat jumătate din creasta Rodnei, am urcat Rebra mare, si am simţit din plin gustul aventurii.

Parcurgerea in întregime a crestei se poate face in 2 zile pe timp frumos, dar pentru asta trebuie antrenament si noroc de vreme buna.

In prima porţiune aprovizionarea cu apa nu ridica probleme până in tarniţa "La cruce " se gaseste apa pe drumul de sub creastă. De aici până in şaua Gărgălau noi nu am mai găsit apa, aşadar ar fi nevoie de jumătate de litru pentru orice eventualitate.

Până sa se întunece am admirat zona f. frumoasa dintre Rodna si Salva.