|
|
Vineri seara ma hotarasc cu varul meu sa iesim la o
plimbare cu bicicletele prin munti. Simbata, se mai
alatura inca doi colegi de la serviciu asa ca duminica
pornim in echipa completa de 4. Dimineata vremea in
Bucuresti era superba, spre bucuria noastra, mai ales
dupa ce auzisem in seara dinainte prognoza meteo deloc
incurajatoare.
Plecam cu acceleratul de 7 35, (luam bilete), cu
bicicletele aranjam cu nashul de la vagonul de bagaje
(100000 pt. toate, cred ca mergea si mai ieftin), iar
la 10 si 10 coborim in Busteni, unde... ghinion,
ploua. Ne grabim pe sosea catre Azuga, in speranta ca
telescaunul functioneaza totusi. Un prieten al unuia
dintre noi urcase cu telescaunul cu bicicleta in brate
cu vreo doua saptamini inainte.
Desigur, telescaunul nu functioneaza, asa ca luam
biclele de coarne si, la deal cu ele pe pirtia de
schi. Asudam din greu, ploaia ne mureaza, picioarele
mustesc de apa (eram in adidasi... ca pentru o
plimbarica pe deal), dar intr-o ora jumate ajungem
sus, chiar cind ceata se ridica putin si apare si
soarele pentru doua minute. Mincam, apoi o pornim pe
creasta, deodata cu ploaia care incepe din nou. In
prima portiune tragem din greu la pedale, panta, desi
nu e mare ne pune oarece probleme, nu putem merge pe
biciclete mai repede decit pe jos, asa ca ne mai si
coborim ca sa mai econosim energie. Ploaia monotona nu
conteneste, e frig si ceata, nu ne oprim de teama sa
nu ne racim, efortul e maxim, Eco Challenge la o scara
mai mica :), eu imi jur (a cita oara ?) ca la anul ma
duc la Iron Man, dupa ce anul asta l-am ratat din
cauza unei entorse.
La un moment dat dat drumul, care mergea prin dreapta
crestei, trece pe partea stinga, si de aici incepe
distractia. Coborim in viteza printre pietrele si
gropile de pe drum, incep cazaturile spectaculoase,
unul din noi sare peste ghidon si da cu nasul intr-o
piatra, glezne si genunchi loviti, alunecam pe
noroaie, gropile perfide pun capat coboririlor in
viteza, aratam toti ca niste porci veniti de la baia
de noroi, bicicletele de parca ar fi fost folosite la
arat, cind ne vedem cum aratam nu putem decit sa ridem
singuri de noi.
Din fericire ploaia se opreste si ceata se mai ridica
din cind in cind, lasindu-ne sa intrevedem
cite ceva din peisaj. Coborirea e lunga si faina, dar
la un moment dat incepem sa urcam din nou, drumul
coteste la stinga, apoi la dreapta, apoi iar la
stinga, si deodata privelistea se deschide, se zaresc
vaile si satele rasfirate, peisajul este superb.
Coborim panta abrupta pina la intrarea in sat
(Secaria), unde, culmea ! incepe partea cea mai dura a
drumului. Daca drumul de creasta era plin de pietre,
drumul din sat este o mocirla adinca, prin care nici
tractorul nu stiu daca trece. Bicicletele se
impotmolesc, nici vorba sa mai mergem calare, la un
moment dat bicicleta mea ramine fixata in noroi, sta
singura fara s-o tin, ii facem si poze. Rotile
bicicletelor nu se mai invirt din cauza noroiului
prins de ele, din 5 in 5 metri ne oprim sa dam noroiul
jos dar fara succes. Pina la urma luam bicicletele in
spate si asa, cu ele in carca, inotam prin namol. Cind
putem o luam pe iarba de pe marginea drumului. In
sfirsit, mai spre centrul satului ajungem la un drum
pietruit, si incepem urcusul pe drumul catre Comarnic.
Urcusul nu e greu de loc si nici lung, dar nu si
pentru noi obositi dupa ce am pierdut doua ore pentru
2 kilometri prin noroaiele din sat. Biclele nu prea
mai fac fatza, scrisnesc din greu din cauza noroiului
care infunda toate angrenajele. Din fericire urcusul
se termina repede si incepe o coborire destul de
abrupta de vreo 5 kilometri in care prindem viteza,
ajungem in graba in gara din Comarnic, unde descoperim
ca personalul spre Bucuresti tocmai plecase. Era deja
ora 8 si nu mai aveam nici un tren direct spre
Bucuresti. Asa ca o pornim la drum spre Cimpina, unde
opreste rapidul care vine de la Oradea. Drumul pina in
Cimpina este excelent asfaltat, prindem viteza atit de
mare incit depasim podul spre gara, dar ne dam seama
la timp. In trei sferturi de ora sintem in gara din
Cimpina, de unde luam rapidul de 9 si un sfert. Pentru
a-i impaca si pe cei care sint de parere ca e mai fain
cu nashul, si mai ales pt. ca nu prea avem bani de
rapid, ne hotaram sa facem blatul, eu si inca unul ne
urcam ca disperatii la clasa intii (ne-a pacalit nenea
de la locomotiva, s-a facut la un moment dat ca
porneste trenul), asa ca nashul ne cearta un pic, dar
e ardelean, baiat bun, si ne intelegem repede cu el,
coborim biclele in Ploiesti si le mutam in ultimul
vagon intr-un compartiment gol, pe care-l curatam de
noroi cind ne dam jos. In Bucuresti pe drumul spre
casa trecem pe la o spalatorie auto unde oamenii de
acolo isi fac cruce cind ne vad, baga furtunul pe
biciclete, dupa care pornim mai departe spre casa
murdari de noroi din cap pina in picioare dar cu
bicicletele stralucind de curatenie.
Asa ca am vazut pentru a tz-a oara ca se pot face ture excelente si pe vreme "urita", si ca un pic de frig si ploaie chiar te fac sa traiesti mai intens momentul, si ce mai conteaza, cind dupa asa o iesire ai in suflet mai mult soare ?
Ture faine, orice fel de vreme ati avea !
Andrei.