|
|
Prima ieşire la munte in acest nou mileniu.
Mihnea a fost in iarna trecuta la schi la Straja. Eu nu am putut sa merg cu el, datorita examenelor (licenţa) si a faptului ca Anca nu a agreat prea mult ideea. Oricum schiurile mele nu erau foarte bune anul trecut (2000), aşa că atunci nu am regretat foarte mult. Cert este ca acum am reuşit sa o conving pe Anca, aşa ca plecam din Ploieşti după nişte pregătiri făcute in grabă, în jumătate de zi (după ce am venit de la Poiana Varbilau, unde ne-am petrecut revelionul).
Plecam cu un accelerat din Gara de Vest. In gara de vest (Ploieşti) era destul de multa lume, dar in nici un caz nu am putut bănui ce va fi in tren. Ne-am urcat f. greu. deoarece trenul era mai mult decât aglomerat, cum s-ar zice era „full”. Am putut înainta doar 2 metri de la uşă. Foarte greu ne-am putut face loc pentru a ne da rucsacii jos din spate. Am ajuns în Bucureşti după un drum ce părea interminabil. Irina şi Anca au cumpărat ceva mâncare (nu am avut timp să luăm din Ploieşti), două filme foto şi alte câteva chestii necesare.
Ne întâlnim cu Mihnea şi apoi cu Alina in Gara de Nord. Luasem bilete , aşa că ne grăbim să ajungem în trenul ce urma să ne ducă până în Petroşani.
Cu ceva dificultate am reuşit sa ne urcam în tren (oricum, mult mai uşor decât la Ploieşti).
Împreună cu Mihnea am aranjat schiurile pe suportul pentru bagaje, intr-o poziţie fixă (un fel de ikebana din schiuri)
În tren a fost extrem de cald, aşa încât nu ne-am simţit prea bine. Deşi am deschis geamurile, căldura parcă se încăpăţâna să rămână în tren. Am ajuns dimineaţa în Petroşani, destul de obosiţi, iar după o aşteptare de aproape 2 ore am luat trenul spre Lupeni şi am coborât in gara Vâscoza. De aici am mers spre staţia de microbuz, care ar fi trebuit să ne ducă la telescaun. Microbuzul se lăsa aşteptat, aşa încât am decis sa mergem pe jos cei 3 Km până la staţia de telescaun. Pe drum s-a rupt o curea de la rucsacul Ancuţei. Am improvizat ceva nu prea sigur. Eram destul de obosiţi, dar din fericire ne-a luat un tip cu Dacia, care făcea curse până la baza telescaunului (50000 parcă pt. toţi 5).
Am aşteptat puţin sa se „dea drumul” telescaunului. Am negociat cu tipul de acolo şi oricum „ne-am scos” mai ieftin decât dacă am fi cumpărat bilete (pt. noi si pt. bagaje !!!).
Nici în telescaun nu am stat prea comod, ba chiar nu m-am putut mişca deloc, deoarece am prins schiurile intr-un mod foarte neplăcut: o pereche deasupra , şi cealaltă pereche sub bara din fată a telescaunului. Drumul cu telescaunul este dealtfel f. plăcut, dacă nu ai bagaje mari care să te incomodeze. După ce i-am explicat Ancuţei cum ar trebui sa facem să coborâm (din telescaun), la coborâre nu m-am putut mişca deloc, aşa că au fost nevoiţi să oprească telescaunul.
Suntem puţin dezamăgiţi de lipsa zăpezii, dar speram sa putem găsi totuşi ceva zăpadă pe pârtiile de sus. (Anca şi Irina sunt la început si nu are nevoie de f.f. multa zăpada, ci doar puţin pentru a învăţa chestiile elementare).
Ii aşteptam pe Irina, Mihnea, Alina, apoi mergem la schit. Drumul de la telescaun la schit durează maxim 10 min. Dar mi s-a părut interminabil. Ne primeşte părintele Daniel, cu un zâmbet cald care face să-mi treacă toată oboseala.
Ne instalăm comod, nu înainte de a ne fi minunat de condiţiile foarte bune de aici.
In acea zi toata lumea s-a resimţit după drumul obositor cu trenul Ploieşti ->Bucureşti;
Bucureşti – Petroşani; Petroşani – Lupeni; Gara Lupeni – telescaun; telescaun – Straja.
Aşa ca nu am avut succes in a convinge pe cineva sa meargă la schi, deşi Părintele Daniel ne spusese ca aceea ar putea fi ultima zi in care sa se schieze. Am mâncat, apoi ne-am culcat obosiţi, in camera cu vedere spre biserica.
Seara am fost sa luam mâncare de la cabana, unde ne trimisese Părintele. Femeile de acolo au fost foarte amabile când au aflat ca venim din partea părintelui Daniel, aşa ca ne-au dat pâine, salata boeuf, etc.
Am fost la rugăciunea de seara in biserica si a fost foarte frumos.
După masa de seara am canat puţin (Mihnea). Aşa ca a fost o seara frumoasa.
A doua zi ne-am trezit târziu, aşa ca afara era deja lumina, cald, si întrucât nu prea mai era zăpada teleschiul era oprit. Nu am schiat nici astăzi, ci ne-am odihnit. Am fost in biserica dimineaţa, am citit si am stat de vorba. La un moment dat am vrut sa mergem sa schiem pe cei 20 cm. pătraţi de zăpadă care mai rezistate (glumesc, nu era chiar aşa). Am mers puţin cu Anca, dar zăpada era destul de îngheţată, drumul (ca pe drum „ne-am dat”) nu era liber mereu, aşa ca prea multe nu am reuşit. Anca nu a scăpat încă de acea frica a începătorului (cum as numi-o eu), care nu te lasă sa simţi plăcerea de a schia. Dar oricum s-a descurcat destul de bine, pentru început. La fel rugăciunea de seara a avut loc in biserica. Cu mâncarea nu au fost probleme, deoarece părintele ne spusese sa mâncam ce găsim pe acolo, si slava Domnului, erau destule. Si noi adusesem foarte multa mâncare de acasă, aşa ca ne-am descurcat de minune. Seara ne-am plimbat spre cabana straja, si chiar mai sus, iar liniştea aceea a muntelui m-a relaxat profund. Am admirat Retezatul, pe care eu nu-l mai văzusem aşa de aproape, dar ne-a părut rău că nu s-a putut schia.
A treia zi am reuşit să urcăm pe Vf. Straja (v. foto). Am plecat cam târziu, dar am mers relativ bine. Am trecut de cabana Straja fără să ne oprim, întrucât nici nu aveam ce vedea aici, am ieşit din zona caselor, apoi am urmat îndeaproape marcajul, pe un drum foarte frumos, pe care ne simţeam ca în poveştile lui Andersen. În urma noastră rămăsese schitul şi crucea, care se vedeau parcă mai frumos de aici.
Am avut ceva probleme cu orientarea, dar am reuşit să găsim drumul ce urcă spre Vf. Straja, pe un vâlcel în dreapta. Urcând ieşim din pădure, apoi trecem pe lângă o zonă destul de tristă, cu copaci parcă bolnavi de lepră. Nu stăm prea mult. Iau toate beţele de schi pe rucsacul meu (acum mai mult le încurcau pe fete, după spusele lor). Am avut ceva emoţii că vom rămâne fără ele, dar Mihnea le-a legat destul de bine şi până la urmă nu au fost probleme.
De câteva ori am crezut că sutnem pe vârf, dar apoi , după o scurtă coborâre, vedeam cum începem iar să urcăm. Din nefericire eu am uitat să iau apa şi fetele au suferit puţin de sete.
La 14.00 suntem pe Vârf, dar este atâta ceaţă că nu putem să vedem mai departe de 10 m. Am profitat de un singur moment când ceaţa s-a ridicat şi am avut o privelişte destul de faină spre Petroşani. Cu ocazia asta ne-am putut orienta şi am văzut cum drumul de creastă continuă în stânga. Noroc că pe creastă se văd oameni, deci trebuie să existe şi urme. Aceste urme ne vor fi într-adevăr folositoare. Este vânt puternic, dar eu sunt în culmea bucuriei. Îmi era un dor nespus de atmosfera asta.
Anca nu este foarte încântată, Alina şi Irina nu spun nimic, iar Mihnea…nu ştiu cum se simţea…sper că bine. Pe creastă nu am mers foarte mult, am fost mai mult preocupaţi de orientare. Până la urmă nu am avut probleme prea mari, am reuşit să ne descurcăm mai bine decât speram.
După ce am făcut câteva fotografii cu Vf. Straja am ajuns la staţia de teleschi. Aici era mai senin, deşi Vf. Straja era iar în ceaţă. Eu am urcat până pe vârful de lângă staţia de teleschi, am încercat să disting cât mai mult din creasta munţilor Vâlcan, am încercat şi câteva fotografii, dar era în continuare ceaţă, aşa că nu am putut vedea cât mi-aş fi dorit.
Întrucât mă aşteptau cei de mai jos, nu am stat foarte mult. Am coborât în viteză, cu bucuria copilului care vede pentru prima dată muntele.
Deşi am întârziat 10 minute pe vârf, ei nu s-au supărat, aşa că am continuat să coborâm împreună. Se vedea foarte frumos luna, deşi era miezul zilei. Cred ca era ora 15.30 – 16 după socoteala mea de acum. Am văzut iar Retezatul şi mi-am dorit pentru a 100-a oară să ajung acolo.
Mihnea şi Alina rămân în urmă, eu cobor cu Anca şi Irina spre schit. Ne oprim la băncuţele de la cruce pentru a mai admira schitul, acest refugiu de linişte în faţa agitaţiei cotidiene.
Seara a fost din nou frumos, am cumpărat ceva mâncare, am stat de vorbă cu băieţii din Lupeni, apoi a venit Părintele şi am stat de vorbă cu dumnealui. A fost o adevărată încântare să stăm de vorbă cu părintele Daniel.
A patra zi şi pentru mine şi Anca, ultima la Straja. Am fost la slujba de bobotează, unde a fost iar foarte frumos, am mâncat, apoi am plecat spre casă. Cu telescaunul nu am mai putut aranja, aşa că am fost nevoiţi să plătim bilet întreg, cam scump. La urcarea în telescaun, din nou nu am reuşit să luăm bagajele (doi rucsaci + două perechi de schiuri cu beţe). Am lăsat bagajele în urmă, dar Mihnea s-a descurcat din nou şi le-a pus în braţele tipilor care erau după noi în telescaun, şi care oricum erau nervoşi că se oprise telescaunul. Am făcut poze cu Retezatul din telescaun, apoi am coborât foarte frumos. A fost o “aterizare” perfectă. Am aruncat bagajele (acum aveam doar rucsacii) apoi am coborât şi noi fără probleme. Am mers cu maşina tipii care ne-au ajutat cu bagajele până în Lupeni. Aici i-am convins (mai mult ei s-au oferit) să ne ia până în Petroşani, întrucât fetele cu care voiau să se întâlnească nu au mai venit cu ei. Pe drum au înjurat tot timpul, dar în Petroşani nu au vrut să ne ia nici un ban şi chiar şi-au cerut scuze pentru “că i-am suportat”. În gară am descoperit că am uitat la Irina legitimaţiile de tren (super). Aşa că am luat (şi plătit bilet întreg până la Bucureşti). In rapid a fost bine, mult mai bine decât la dus. Am cunoscut un tip de treabă, Robert Firu, cu care am stat de vorbă o mare parte din drum.
Am ajuns acasa cam obosiţi, dar încântaţi de o ieşire scurtă, dar foarte frumoasă.
Autorul acestor pagini, Radu Cernea, poate fi contactat pe adresa
de e-mail : r_cernea@yahoo.com.
Puteti
vizita aceste pagini la una din adresele
http://munte.20m.com
sau
http://raducernea.20m.com
Orice copiere a acestei pagini este permisã doar în condittiile
obtinerii prealabile a acordului autorului, ca si a pãstrãrii
integritãtii continutului, inclusiv a acestui post scriptum.