|
|
Este sambata, vremea se anuntase urata, dar nu renuntam la idea de a merge in Bucegi. Aveam planuri mari pentru acea zi: Una dintre albisoare, nu ne hotarasem inc ape care vom urca.
Plecam de la autogara de pe str. Ritmului la 7.18 dupa o asteptare de aproape o ora . Ajungem in Busteni pe la 9.30 iar la 9.45 suntem la iesirea din Busteni, putin mai sus de caminul alpin, exact la intrarea in padure. Vremea se pare ca totusi nu tine cu noi: este destul de rece si norii adunati deasupra crestelor nu ne incanta prea mult.
Dam jos geaca si honoracul din polartec si in scurt timp ne incalzim caci incepem sa urcam pe „Munticelu”. Ritmul este destul de alert , ceea ce la inceput imi pune mici probleme de adaptare (nu mai mersesem de vreo 3 saptamani la munte si deja ma adaptez greu la efort)
Calin merge in fata, eu si Andrei incercam sa facem fata ritmului lui. Este cam rapid pentru noi, dar nu stam foarte bine cu timpul si trebuie sa ne grabim putin daca vrem sa intram pe Albisoare”. De aceea nicin nu i-am spus sa mearga mai incet. Picioarele imi pareau de plumb, parca nu mai mersesera niciodata la munte. Respiratia se regleaza greu, sunt unele momente in care sunt nevoit sa respir pe gura. Destul de greu am reusit totusi sa intru in ritm.
Pentru a ajunge spre Valea Alba nu este nevoie de un spirit de orientare extraordinar, in schimb se cere putin atentie. Parasim poteca marcata de pe munticelu acolo unde se vede o poteca se continua in stanga, chiar pe langa un copac pe care este un marcaj si mai jos de el o sageata rosie arata la dreapta (poteca tusitica). Noi nu vom urma deci sageata rosie, ci vom urma poteca clar conturata la stanga.
Nu ne-am oprit prea mult pentru a admira Valea lui Zangur, ca alta data, ci continuam pe poteca.
In schimb jocul de culori al toamnei ne incanta si ne face sa uitam de oboseala urcusului. Copacii rosii si galbeni, amestecandu-se armonios cu verdele brazilor, dau o impresie de tablou creat de un pictor care face risipa de romantism.
O alta rascruce este acolo unde poteca pe care am venit urca in fata, iar noi vom continua pe o mica poteca in stanga.
Dupa trecerea de izvorul pe care il vom intalni la aprox. 20 de minute de la parasirea potecii marcate, vom continua la stanga, nu la dreapta pe poteca ce ne-ar fi scos la Costila. Oricum, pana la poiana "La verdeata" poteca este insotita de un vechi marcaj triunghi galben (care triunghi alta data mi s-a parut verde J )
La 10.55 suntem in poiana „La verdeata”, facem o scurta pauza. Pe vale este ceva zapada, ca de obicei, iar pe una dintre Albisoare, mai sus, Calin a vazut zapada. Initial a vazut doar Calin pentru ca peste un minut, cand am ajuns eu, se lasase ceata pe vale si nu se mai vedea mare lucru. Inceputul unei ploi mocanesti, de vara, deloc puternica dar insistenta ne determina sa renuntam la Albisoare.
Asadar, trebuie sa vedem ce vom face. Propunerea de a merge in „Circurile Vaii albe” pica deoarece nu stiam intrarea directa din valea alba, pe vremea asta nu prea este chef / timp de experimente, iar pentru intrarea normala in circuri trebuie sa coboram destul de mult, apoi sa urcam la loc. Deci ne vom catara un pic, profitand in acest fel de experienta si de echipamentul lui Calin J. Urcam pe Valea Alba, iar la un moment dat vedem instanga un perete inclinat la 50 de grade, care se continua si 2 hornuri strajuite la dreapta de o mica creasta, iar la stanga de niste domoale fire de iarba. Chestia asta se afla cu 10 metri mai jos de a patra cruce de pe valea alba, cea a lui „Ursescu Mihai, student la silvicultura, mort la 20 de ani, la 18 martie 1995, luat de o avalansa.”
Calin urca primul, ne asigurat. Noi il admiram de jos. Ocoleste printr-un traverseu spre dreapta o fisura uda, care fara asigurare era cam riscanta, apoi continua spre baza hornurilor. Miscarile sunt sigure, urca metru cu metru. Trage dupa el coarda, pentru a ne asigura pe noi cand va ajunge sus. La baza hornurilor, se opreste, apoi continua spectaculos pe creasta din dreapta.
A ajuns, urmeaza sa urce Andrei. Calin arunca coarda, care insa nu ajunge pana la noi. Andrei incearca sa ajunga la coarda, nu reuseste. Calin trage coarda pentru a o arunca din nou, dar nici de data aceasta coarda nu ajunge pana la noi, ba mai rau, se blocheaza undeva la baza hornurilor. Toate eforturile lui Calin de a debloca coarda sunt zadarnice. Tot Calin o recupereaza, coborand in rapel pana la ea. Andrei urca la regruparea de la capatul „traseului nostru” urmand firul normal al vaii si apoi o mica traversare la dreapta.
Eu astept jos, nerabdator, la un moment dat un bolovan zboara spre mine, dar eu tocmai plecasam cu un minut inainte de pe piatra langa care a aterizat bolovanul.
Coarda ajungand la mine, ma leg, incep sa urc. Am mici emotii, deoarce Calin mi-a spus ca traseul este de gradul 3, poate chiar 4 daca il fac pe la creasta din dreapta hornurilor. Totul decurge bine pana la fisura, aici sunt hotarat sa incerc pe fisura, mai ales ca eram asigurat. Ii strig lui Calin sa ma tina strans, pornesc pe fisura inclinata la 45 de grade. Ii strig lui Calin „ia-ma” (in loc de „fil” cum ar fi trebuit ca sa intinda coarda.) la ia-ma el si trage de coarda, nu numai o tine intinsa. Pentru mai multa siguranta repet comanda de filaj de mai mutle ori, des. Mana prinde in stanga fisura, picioarele stau pe braul de 2 centimetri de jos. Urmeaza sa josesc o modalitate de a urca. Pana la urma blochez piciorul stang in fisura, apoi urc mainile si gasesc o priza de aderenta pentru dreptul. Aderenta iluzorie de fapt pe conglomeratul ud de acolo. Asadar nu stau prea mult, reusesc sa trec de fisura si ajung la baza hotnurilor. Aici incepe „distractia”. Creasta pe care urcase Calin nu ma atrage in od deosebit, ma uit la ea, dar nu am tupeul sa ma bag. Semana oarecum cu creaesta ce uneste strunga coltilor cu coltul galbinele, pe care am facut-o fara asigurare in 1998. Aceasta este mult mult mai scurta, doar cativa metri. Dar coarda este oblica fata de directia de urcare. In plus, nu vedeam prize pe care as putea continua. Atunci aveam mai mult curaj – tupeu, acum sunt nu mos ramolit. Oricum, centrul atentiei mele se muta spre hornul din dreapta, care este destul de larg. Caut un punct de plecare. Nu gasesc, incerc sa urc pe el dar renunt destul de repede la idee, deoarece nu puteam face un ramonaj (hornul nu este destul de adanc) nu reusesc nici macar sa inaintez un metru pe el. Hornul din stanga este alternativa de rezerva. Mai ingust si mai adanc, pare mai fezabil. Mainile imi ingheata, incerc sa le incalzesc sufland in ele . Ploaia mocaneasca continua, dar uit de ea, tot ce vreau este sa reusesc sa urc. Gasesc prize pebntru maini, ma trag, dar nu reusesc sa intru in horn pentru a ma bloca in el. Pentru mana stanga am o priza intoarsa, dar pentru dreapta nimic, deci incerc sa blochez cu mana si cotul. Cand sa plec, dau comanda de „ia-ma” lui Calin. Acesta fielaza, dar nimic . Picioarele se misca ni gol incercand sa gaseasca nu punct de sprijin, dar este imposibil in acea pozitie surplombata. Apoi ma opresc pe horn si ii spun lui Calin ca ma voi tine de coarda. Lucru total contraindicat, dar nu gaseam alte variante. Ma tin de coarda, ma trag, dar in momentul in care vreau sa ma ridic pentru a ma bloca in horn undeva mai sus, coarda se trage dupa un colt de stanca pe care statea si devine se largeste cu 30 de cm, suficient cat sa scap ocazia de a ma fixa in horn undeva mai sus. Caderea, de 30 de cm a durat o jumatate de secunda, dar suficient cat sa imi dea ceva emotii.
Dupa aceste incercari constientizez ca trebuie sa mai urca si Andrei, in plus ploaia nu conteneste. Asadar ocolesc pe firele de iarba din stanga. Se pleaca pe un brau aproape orizontal acoperit cu iarba, apoi se urca pe iarba si pietre inca 6-8 metri, pe o fata inclinata la 45 de grade, care acum era uda din cauza ploii marunte. Ajuns la regrupare, asigur, scot coarda pe care o dau lui Andrei, care pleaca in jos in rapel. Este unul din primele lui rapeluri, deci este de inteles tendinta de a se tine cu mana de coarda de sus, in loc de a bloca cu mana din spate. Un prusic de asigurare facut din cordelina mea are darul de a mari gradul de siguranta. Andrei coboara fara mari probleme pana jos. Singura problema a avut-o cand nu a stat destul de perpendicular pe perete si a facut cunostinta cu stanca intr-un mod nu tocmai placut. Totul a decurs bine, este randul meu sa incerc un rapel. Pun opt-ul de rapel, sub asistenta atenta a lui Calin si plec. Am plecat direct pe deasupra hornului pe care incercase, sa urc, pentru a nu avea tenditna sa ma tin de coarda am tinut coarda la spate cu ambele maini. Pe la jumatatea rapelului am capatat mai mult tupeu si am marit viteza. Totul a decurs bine si acum.
Este randul lui Andrei sa urce. A ales alta varianta decat mine: a urcat pana la braul de piatra de l;a baza fisurii din stanga pe care urcasem eu, dar nu a mers pe fisura, ci pe traseul din dreapta, care l-a scos fara probleme la baza hornurilor care ne-au pus probleme. Calin asigura atent de sus, andrei incearca hornul din dreapta, dar , desi la un moment dat a reusit sa urce 1-1.5 metri pe horn, nu a mai putut continua din lipsa prizelor. O alta incercare este si ea sortita esecului, asa ca si el va ajunge la regrupare tot pe firele de iarba din stanga. Apoi plecam.
Baietii nu au vrut sa urce in continuare pe V. Alba pana sus, asa ca am coborat. Am facut o mica escala la Refugiul V. Alba, care acum arata mult mai rau decat anul trecut L. Nu inteleg placerea unora de a distruge. Scara ce urca in refugiu, sus, lipseste, peretii stau gata sa cada. Cateva caramizi care anul trecut nu erau aici, ca si un mic zid din piatra ma fac sa ma gandesc daca nu cumva s-a incercat construirea unui mic ref. Din caramida. Nu cred ca este imposibil, cu putina vointa.
Mai jos de refugiu admir din nou grota pe care o mai vazusem si in urma cu un an si unde se poate adaposti relativ lejer un om care vrea sa intre pe un traseu dimineata. Seamana putin cu tunelul in zapada pe care l-am facut eu in Belledonne, dar in interior este parca putin mai mare. Cand m-am aplecat sa ma uit in grota am constatat ca accidentele pot surveni mai repede pe traseele mai usoare sau pe trasee turistice...m-am lovit din neatentie la genunchi (destul de rau).
La coborare ne-am intalnit cu Vlad si cu prietenul sau , Gabi, cu care incercase un traseu in peretele galbenele. Dar din cauza vremii au fost nevoiti sa renunte si ei.Calin ne-a asteptat la buturuga de la marginea padurii, apoi am coborat in busteni, de unde am luat microbuzul pana in Bucuresti.