Valea Comorilor si Hornul cu Florile

Intrucât la sfarsitul saptamanii trecute fusesem in Masivul Jepi, am hotarat sa cunoastem ceva mai bine zona, care din pacate este cam neumblata. Pentru aceasta, este recomandabila o tura pe Valea Comorilor, una din cele mai sudice vai de abrupt escaladabile din Bucegi. Asadar intalnirea cu Andrei urma sa aiba loc in trenul de dimineata, dar CFR ne-a dat cam multe emotii. Andrei urma sa se urce in tren din Bucuresti, eu din Ploiesti, dar Andrei nu a putut lua bilete la A 1745, cu plecare la ora 7.20 din Bucuresti Nord. Noroc ca in seara dinainte am avuit inspiratia sa intreb de trenul special pentru V. Prahovei, tren care circula Sambata si Duminica si care nu apare trecut in "Mersul Trenurilor". Andrei m-a sunat la 7:25 ca nu s-a putut urca fiindca NU AU MAI AVUT BILETE , chestie pe care am patit-o si eu dupa cateva zile, tot in Bucuresti Nord(!?). Unde ajungem asa domnilor de la CFR ? Mai bine zis, cum mai ajungem la munte. "Specialul" a mers execrabil, a avut o intarziere de o ora si se parea ca tura noastra este compromisa. Dar nu ne dam batuti si coboram in Gara din Busteni cu doua ore mai tarziu decat as fi vrut eu.

Plecarea are loc asadar din Busteni, ca orice tura serioasa pe una din vaile de abrupt din Bucegi. De data asta suntem mai hotarati asupra traseului, asa ca incepem sa urcam destul de repede, peste 15 min trecem de Silva, incepem a urca pe drumul catre cantonul "La Gratar". Valea Comorilor este a doua Vale care se intalneste cum urci spre Piatra Arsa, prima vale fiind Valea Seaca dintre Clai (Valea Seaca a Jepilor) . Ca punct de reper se poate lua locul in care poteca face o curba la 180 de grade, dupa ce ocolise Claia Mare. "Din punctul „La Vinciu" primul fir stancos ce-l intalnim, este acela al Vaii Comorilor" scrie Em.Cristea. Mai trebuie doar sa stim care este punctul "La Vinclu". Usor: este o constructie metalica pe stanga drumului, imposibil de confundat, si usor de remarcat.

Urcam 15 m. pe Vale, aici facem o pauza pentru "ajustarea echipamentului", incercam sa ghicim ce ne asteapta, ne odihnim putin caci eu "am tras tare" incercand sa mai recuperez din timpul pierdut datorita "gentiletzii" CFR-ului. Pornim la 11.20 (?) mai departe, pe vale, care la inceput nu ne ofera obstacole deosebite, ba chiar este destul de multa vegetatie, care este frumoasa, dar nu este ceea ce cautam. Vreau piatra, saritori, praguri, hornuri. Sunt putin dezamagit. Dupa 30 min. se intalneste prima confluenta, care separa pentru prima data cele trei fire ale Vaii Comorilor. In stanga, cum se urca ramane Valea Comorile Branei, dar noi urcam pe firul din dreapta, care dupa scurt timp ne scoate in cale si primele obstacole mai importante.

O prima saritoare ne face sa reapreciem putin valea. A fost o saritoare destul de dura, facuta "la gherutze", dar fara riscuri prea mari. Noi am ales varianta de urcare prin dreapta, care ni s-a parut si singura accesibila. Andrei se descurca din nou foarte bine, eu urc cu destul tupeu. Urmeaza a doua saritoare, care ne solicita putin, caci este putin expusa si surplomba se ocoleste printr-un mic horn.

A treia saritoare este, probabl, si cea mai grea. Este vorba de un horn destul de ingust, care ne pune la incercare tehnica si asa destul de precara (trebuie sa fiu obiectiv, ca numai estimandu-mi corect fortele pot scapa de surprize neplacute). La inceput este nevoie de un ramonaj, care ma ajuta sa ajung la un loc ingust unde reusesc sa fixez rucsacul, constient fiind ca doar fara rucsac voi putea urca hornul ingust care urmeaza. Ramonajul pe horn a fost o "placere", mai ales ca hornul era ud, iar eu cu niste pantaloni scurti albi, care dupa cei 5 m. ai hornului final au devenit negri. In conditii mai uscate probabil ca se urca mai usor, dar acum am avut ceva de furca pe horn, caci nu prea sunt prize, deci singurul mod de a urca gasit de mine a fost ramonajul cu picioarele si spatele, sau cu genunchii si spatele. Iesirea din horn este, de asemeni, destul de dificila, caci dai de un bolovan pe care nu te poti urca prea usor. Andrei se descurca bine, in acelasi stil pe care l-am adoptat si eu. El a avut neplacerea de a nu putea lasa rucsacelul in locul unde l-am lasat eu, din cauza lipsei de loc. Pana la urma s-a descurcat, mi-a dat mie rucsacii sus, dupa care a urcat si hornul final, la fel de greu ca mine.

Urmatoarea saritoare ne ofera din nou prilejul de a iesi pe burta, ca soparla, dar a fost ceva mai usor decat precedentul horn ud. A urmat o saritoare "cu fereastra", asemanatoare cu cele de pe V.Seaca a Jepilor (si cu unele de pe Valea Coltilor). Nu este inalta, are vreo 4 m. dar am avut ceva emotii, stiind ca m-am chinuit pe V.Seaca a Jepilor la ceva semanator, mai ales ca Andrei care era primul, mi-a dat de inteles ca nu ar fi prea usor. M-am invitat sa urc eu primul si din fericire am prins o miscare eficienta. Am putut fixa spatele si picioarele pe peretii hornului prin care trebuia sa ies, dupa care am pivotat efectiv pe pereti, avand ca punct fix punctul de sprijin din spate. Neplacerea a constat din praful de deasupra saritorii, care mi-a intrat in ochi in cantitati destul de mare, impiedicandu-ma sa tin ochii deschisi prea mult. Dar sus este o mica platforma pe care m-am odihnit si unde am tras rucsacii, asteptand sa urce si Andrei. Sus eram aproape de a doua confluenta (cum urcam), care separa Valea Comorile de Mijloc (stanga) de Valea Comorile Claii (dreapta, pe sub peretele Claia mare). Noi am urcat pe V. Comorile de mijloc, caci lui Andrei i s-a parut mai frumos, iar mie imi era indiferent. Ne-a incurcat putin si faptul ca mai exista un valcel care duce chiar la baza peretelui sudic al Claii, ca punct de plecare pentru traseele de alpinism din Peretele Sudic al Claii, cu "celebrele" Gentiana, Dinamo si 23 August, acum neingrijite si din aceasta cauza neumblate. Daca nu se merge pe ele sunt si neintretinute, si asa ne invârtim intr-un cerc vicios. Pacat, caci Peretele sudic al Claii, desi friabil este impresionant.

Dupa 20 min. de la aceasta confluenta, ocolind copacii cazuti si nemaiintâlnind nici o saritoare, ajungem in Brâul lui Raducu, de care noi am trecut fara a ne da seama. Am observat la un moment dat un brâu, despre care ne intrebam daca este brâul subtire, care face legatura intre V.Comorile Claii si V. Seaca a jepilor, pe sub Claia Mare. Dar semana destul de mult cu Braul lui Raducu, unde fusesem cu doar sase zile in urma, asa ca Andrei a coborât cei 20 m pe care-i urcasem deasupra braului si a mers pe brau spre Claia Mare. Mi-a strigat ca este Braul lui Raducu, caci a recunoscut locurile pe unde trecusem. Cobor si eu in brâu, mergem pe el putin, dar la un moment dat pierdem brâul. Totusi am inspiratia sa urc putin si regasim poteca destul de bine conturata, la baza peretelui, care din nou imi pare impresionant. Observam dupa 5 minute si locul unde iese Valea Comorile Claii (firul cel mai nordic dintre cele trei). De sus nu pare prea spectaculoasa portiunea finala. In Saua dintre Clai intalnim oameni, dar nici baiatul si fata, care venisera pe V. Seaca a Jepilor, nu ne pot da prea multe detalii.

Stam putin, ne odihnim, fotografiem Peretele cu Zâmbri, admiram peisajul. Vrem sa urcam pe Hornul cu Florile, deci incepem sa-l cautam. Coboram putin, dar ne dam seama ca nu trebuie sa mergem prea mult spre Valea Jepilor pe Brâul lui Raducu. Observam si vaile descrise intr-un numar din Muntii Carpati. Ne oprim deasupra Muchiei Claitei pentru a ne hotari daca are rost sa mai cautam intrarea spre Hornul cu Florile si decidem sa mai cautam putin, dupa care, daca nu gasim, sa incercam sa urcam in platou pe Valea Comorile de Mijloc. De remarcat ca noua acest fir din mijloc al V. Comorilor ni s-a parut mai accesibil, spre deosebire de descrierile din W. Kargel, care recomanda urcarea pe V. Comorile Claii. Este posibil sa ne fi inselat noi, insa firul nordic da impresia ca se opreste undeva la baza marelui perete, nicidecum ca ar urca spre platou. Dar noi cautam Hornul cu Florile. Gasim o mica incercare de poteca, care urca, si pe unde incep sa urc, iar Andrei vine si el. Intrucat la un moment dat urmeaza o traversare spre stanga incep sa ma conving ca sunt pe drumul cel bun. De sus privelistea este din nou neasteptat de frumoasa, dar locul unde ma aflu este destul de abrupt. Nu pot sta mult si efectuez o traversare destul de riscanta, tinandu-ma de radacina unui jneapan, care pare destul de bine fixata, dar care nu am convingerea ca va rezista. Il astept pe Andrei, care are oarecare emotii, caci nu se impaca deloc cu locurile expuse, iar la efectuarea acestei traversari ai sub tine 60 – 80 de metri de perete vertical. Dupa ceva ezitari il intreb pe Andrei daca vrea sa ne intoarcem, desi acum sunt convins ca hornul pe care il am in fata, in forma de "Y" este Hornul cu Florile. Nu este chiar genul de horn la care ma asteptam, adica nu este ceva ingust si stancos, dar pare interesant, asa ca nu prea am chef sa ne intoarcem. Dar siguranta noastra conteaza mai mult decat orice tentatie, si daca Andrei vrea sa ne intoarcem, ne intoarcem. Andrei ma intreaba cum este in continuare, ii spun ca acceptabil, nu foarte expus si destul de sigur. Trece fara probleme de traversarea pe care imi vine sa o botez "cu radacina". Urcam pe marginea unei sistoace cu mult pamant si pietris, care cred ca aluneca destul de rau. Ceva mai sus avem un alt moment destul de greu. Urc o mogaldeata de pamant (altfel nu stiu cum sa-i spun) de 2 m. tinandu-ma de smocurile de iarba. Andrei se opreste si nu se poate hotari daca sa urce sau nu. Vreau sa-l asigur, scot cordelina, dar pana sa gasesc un loc unde sa pot sta bine, ca sa-l pot tine pe Andrei la nevoie, el urca din nou fara prea mari probleme. Inteleg acum ca pentru cineva mai normal (eu am nici 60 Kg.) este destul de riscant sa se tina de smocurile de iarba, care pe mine de obicei ma tin fara probleme. Inaintam fara probleme pe vale(v-am spus ca nu prea seamana a horn), in spatele nostru este un hau destul de mare, dar curand ajungem la iarba.

Din cele doua ramuri ale Y –ului, cea accesibila este cea din dreapta, in directia de urcare, pe care am urcat si noi.

Ne hotaram sa urcam pe langa jepii din stanga, care, desi ne ingreuneaza urcarea, ne ofera puncte de sprijin si deci mai multa siguranta decat iarba goala din mijlocul hornului. Prin jepi nu avem emotii prea mari desi la un moment dat am urcat din nou tinandu-ma de smocurile de iarba. Andrei se descurca si el si iar nu este nevoie de cordelina. Pentru a o avea la indemana prind cordelina de manerul rucsacului. Inaintam incet, dar urcam si ne apropiem de iesirea din horn. La un moment dat printre jepi se vede un valcel f. mic, care nu este trecut pe nici o harta din cele consultate de noi (Cristea, Kargel, M-tii Carpati). Urcam pe si pe langa el si iesim deasupra hornului, putin la stanga de locul unde am fi iesit daca urcam pe iarba. Dar mai avem de urcat. Ne strecuram pe portiunea finala printre jnepeni, aproape de iarba din mijlocul hornului, ajungem pe un mic platou, dar abia acum suntem la buza hornului. Facem cateva fotografii si incercam sa vedem pe unde am venit si pe unde continua drumul nostru. Vedem o momaie, mergem pe anga ea, intram in padurea de jnepeni, unde poteca abia conturata se pierde si din nou ne apucam sa urcam printre jnepeni. Este destul de dificil, dar destul de sigur; avem noroc ca nu se urca prea mult asa si dupa 10 minute suntem pe creasta care margineste V.Jepilor.

Se vede poteca de pe V. Jepilor, Crucea, Costila, linia de telecabina. In continuare mergem fara probleme pe creasta, admiram peisajul, ne distram incercand sa numaram oamenii care urca spre cabana Caraiman, care se vede mica, dar foarte frumos amplasata.

Vedem un corb pe care incercam sa-l fotografiem, dar fara succes. Dupa putin timp suntem la constructia care marcheaza ajungerea in platou, si care nu stiu la ce folosete. Cel mai probabil este in legatura cu stalpul de funicular din imediata ei apropiere. Am urcat pe stalpul metalic, am facut poze, am vazut iesirea in platou de pe V.Comorilor, la fel de pe V.Urlatoarea Mica. Este o zona din Bucegi pe care o stiam foarte putin, lucru care m-a convins ca niciodata nu voi sti Bucegii atat de bine incat sa nu am surprize de cate ori ajung in acest taram de vis. Se vede destul de clar si cantonul jepi, putin din Obarsie; drumul care merge de la Cab. Caraiman la Cruce se vede si el destul de clar. Am mers apoi la cabana Piatra Arsa, unde am mancat o ciorba de burta f. buna, ne-am odihnit putin si am inceput sa coboram. Surpriza a fost ca nu mai stiam exact coborarea sprea Piciorul Pietri Arse, pe unde voiam sa ajung dupa doi ani. Si nu luasem harta cu Bucegii la mine. Pana la urma am intrebat, ne-am descurcat, si peste putin timp coboram destul de repede spre Sinaia. Drumul pe Piciorul Pietrei Arse il facusem ultima data iarna, dar si acum este la fel de frumos. Coboram foarte repede, caci vrem sa prindem trenul, care este peste o ora si jumatate, asa ca in portiunile mai sigure aproape alergam, desi suntem constienti ca nu este chiar cel mai recomandat lucru. Trecem in viteza de Poiana Stanii, suntem in grafic si inca mai speram sa prindem trenul. Eu nu vreau neaparat, mai ales ca mai am un tren spre Ploiesti ceva mai tarziu, dar care merge doar pana in Ploiesti Sud. Andrei are un mic accident, se impiedica de o radacina intr-un moment de neatentie si pica destul de spectaculos, dar din fericire nu se loveste. Ajungem in 15 min. de la poiana Stanii la intrarea in Sinaia, unde vedem o veverita chiar pe drum, langa cab. Vanatori. Andrei incearca sa-i faca o fotografie, si in mare masura chiar reuseste, caci s-a putut apropia foarte mult fara sa o sperie. Veverita s-a speriat doar cand o masina care cobora pe drum s-a apropiat foarte mult de ea. In continuare speram sa prindem trenul, desi stim ca avem destul de mult de mers (alergat) prin Sinaia. Nu prea mai avem chef de alergat, dar asta este, nu ne putem opri tocmai acum. Coboram in viteza pe strazile statiunii, dar la un moment dat se opreste langa noi o dacie care ne intreaba daca mergemla gara. Ne urcam in masina, pustiul (cam 18 –19 ani) conduce demential, si in 5 min. este la gara. Surpriza placuta a fost ca nu a vrut sa ia nici un ban, ci doar sa ne ajute.

Trenul pleaca peste 5 min., asa ca avem timp sa ne odihnim, sa bem apa rece din gara si sa luam apa cu noi. Se pare ca ideea cu apa nu a fost prea fericita, caci am avut niste dureri de masele destul de urate dupa aceea. Andrei are antinevralgic la el si sunt salvat.

Drumul pana acasa a decurs fara probleme, daca facem exceptie de durerile de masele care ma mai chinuie putin.